Într-o zi de toamnă, Petru pierdea măsura ceasului în fața ecranului colorat, ce-i lumina copilăria, lui și celorlați băieți de seama sa. Un joc, două jocuri, trei jocuri și POC! se auzi un sunet scurt și țipător, care întunecă privirea micuțului. Dezamăgit și enervat, se ridică de pe scaun și începe să caute problema, când ochii săi găsesc mirați un copac de-un galben superb, ce aștepta să fie descoperit de-un anotimp încoace. Încet, încet, pășește pe razele calde și portocalii ale toamnei, prin fereastra ce-și deschide ramele cu mare bucurie și-ajunge în brațele arborelui, brațe ce-l chemaseră zile și nopți, dar al căror glas scădea pe bit ce trecea. O clipire face ca băiețelul să se trezească într-o pădure aurie, ce miroase a septembrie. Înotând prin marea de frunze parfumate, pășește-n casă, în casa Melcului de Aramă.
– Ce cauți, Petru?
– Cred că sunt doar puțin obosit, spune băiatul, simțindu-și pleoapele de plumb.
– Avem timp, avem tot timpul din lume.
Răcoarea serii sfârșește puiul de somn, iar pleoapele băiatului fac cunoștință cu stelele. Dansau argintii în jurul său, al reginei nopții, Luna. Crezând că visează, își mângâie ochii spre trezire, dar imaginea rămâne aceeași. Un armăsar de-argint cu ochii de smarald pășea alene prin praful selenar. Frumosul animal avea două inimi, ce-i ieșeau din piept într-o bătaie delicată.
– De ce ai două inimi?, întrebă copilul curios.
Calul făcu semn către pieptul său, în care se așternu o tăcere rece.
– Mama, tata…ei nu știu unde sunt, spuse băiatul cu lacrimi în ochi.
Călare pe argint, Petru porni spre casă.
Căldura îl trezi. Căldura blândă și portocalie a toamnei, prin fereastra acum închisă de brațele pline de frunze.
„Avem timp, avem tot timpul din lume..”
de Monica Apostu
Facute-ncasa 